Despre Mlaștina Borșaroș

Una din caracteristicile importante ale Bazinului Ciucului de Jos o constituie mulțimea izvoarelor de apă minerală, bogate în sodiu, magneziu, calciu și hidrocarbonați. Zona oferă o apă potabilă de calitate excepțională, totodată contribuie esențial la formarea unor habitate caracteristice de mlaștini turboase, refugii ale multor specii de plante și animale rare. Aceste izvoare sunt deosebite și prin faptul că sărurile minerale (limonitul) din apă precipitează în jurul lor alcătuind conuri, sau se răspândesc în împrejurimi, ca un înveliș noroios, numit de localnici “borsár” – de aici se trage și numele mlaștinii Borşaroş, care, în prezent, este formată din două zone înmlăștinite izolate: Vízkert (Grădina apei) și Omlásalja (Surpătură). În jurul acestor izvoare cu o compoziție variată apar diverse habitate: mlaștini turboase și pajiști înmlăștinite. Suprafața mlaștinilor turboase din zonă, formate la sfârșitul perioadei glaciare Würm, era cu mult mai mare față de extinderea lor actuală. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe hărțile militare, zona înmlăștinită era reprezentată ca însumând o suprafață de 15 hectare, suprafață care, deja la mijlocul secolului al XX-lea ajunsese la 9 hectare. În prezent se pot carta doar 2.5 hectare de mlaștină turboasă în Borşaroş. Raritățile floristice ale mlaștinii au fost observate și popularizate prima dată de botanistul Nyárády Erasmus Gyula în anul 1929 – el relatând despre mlaștini cu ochiuri largi de apă. În 1939 zona a fost declarată rezervație botanică, iar începând din 2007 face parte din rețeaua europeană de arii protejate Natura 2000 (ROSCI0007 Bazinul Ciucului de Jos). Protecția legală însă nu a reușit să oprească restrângerea și degradarea mlaștinii, care, în primul rând, se datorează lucrărilor de canalizare și regularizare a apelor: marginea mlaștinii a fost invadată de plante ruderale, mlaștina alcalină cu vegetație deschisă, edificată de specii de rogoz, s-a transformat în buruienișuri higrofile și tufăriș de zălog.

Rezervația Borșaroș chiar și în prezent adăpostește numeroase specii de plante rare și relicte galiciare, iar pentru menținerea acestor specii pe termen lung, din 2014 autoritățile locale alături de custodele Sitului Natura 2000 au intervenit în reabilitarea mlaștinii.

Mlaștină cu ierburi înalte higrofile și mlaștini alkaline

În prima treime a zonei Vízkert mare parte din vegetația deschisă este ocupată în prezent de comunități cu ierburi înalte higrofile, presărate cu rămășițe ale rogozișurilor mlaștinii alcaline, formate din plante cespitoase. Ambele comunități apar pe soluri umede, dar pentru că mlaștinile alcaline se mențin numai pe sol îmbibat permanent cu apă și cositul suprafeței a fost sistat, comunitățile de ierburi înalte higrofile mai rezistente la scăderea umidității, ocupă treptat locul mlaștinilor. Comunitățile de ierburi înalte higrofile sunt alcătuite din dicotiledonate cu frunze mari, de exemplu crețușca (Filipendula ulmaria), Cirsium rivulare sau valeriana (Valeriana officinalis). Aici, condițiile abiotice încă permit supraviețuire unor relicte glaciare, precum curechiul de munte (Ligularia sibirica) și mesteacănul pitic. Rezidurile pajiștilor înmlăștinite alcaline păstrează încă specii de plante rare sau cu caracter relictar, precum: rogozul (Carex diandra), poroinicul (Dactylorhiza incarnata), mlăștinița (Epipactis palustris), gladiolele (Gladiolus palustris), salcia târâtoare (Salix rosmarinifolia) sau gălbenelele (Lysimachia thyrsiflora). Curechiul de munte (Ligularia sibirica) are o tulpină înaltă, până la 1.5 m și are frunze mari, astfel integrându-se cu succes printre speciile comunităților de ierburi higrofile. Baza frunzei de curechi este accentuat cordiformă, limbul ovat-reniform, astfel o putem distinge și în afara perioadei de înflorire de calcea calului, cu care se aseamănă. Florile galbene compuse (familia Compositae) sunt așezate într-un racem simplu și înfloresc de la sfârșitul lunii iunie. Planta suportă relative bine perioadele fără umiditate și o găsim și în zonele invadate de arbuști, dar în umbră înflorește foarte rar. Dintre speciile mlaștinilor alcaline, protejate la nivel european, curechiul suportă cel mai bine schimbările habitatului preferat, însă, accentuarea desecării periclitează deja și această specie.

Mlaștina de zălog cu arin negru

Mlaștinile de zălog (Salix cinerea) din Borșaroș s-au format în urma abandonării cositului. Tufărișul este compus din arbuști de maxim 5 m înălțime, cu coronament hemisferic, iar în stratul ierbos găsim predominant trestioară de mlaștină (Calamagrostis canescens), specii de rogoz (Carex caespitosa), însoțite de calcea calului, crețușcă, gălbenele comune, Lysimachia thyrsiflora sau buhai (Listera ovata). În unele zone, în urma acumulării substanțelor nutritive și a biomasei, respectiv datorită poluării, invadează urzica și alte specii ruderale. În microdepresiunile cu surplus de apă, apar mici grupări de arin negru (Alnus glutinosa) și puține exemplare de salcie cu frunze de dafin (Salix pentandra), care se disting ușor între zălogi, datorită frunzelor lucioase. Mlaștina de zălog oferă un refugiu speciilor de mlaștină alcalină, deoarece umbra lor atenuează temporar efectul deficitului de apă: unele specii vegetează aici mai abundent, decât în zona deschisă, dar secată. Dintre speciile rare ale mlaștinii alcaline, aici s-a retras populația de la Borșaroș a speciei protejate, angelica de baltă (Angelica palustris). Este o plantă înaltă, de 1,5-2 m, bienală sau perenă, care are umbelă compusă, cu flori albe. Se diferențiază relativ ușor de ruda din poieni, Angelica sylvestris, care este prezentă și ea între zălogi, datorită frunzelor bazale caracteristice. Foliolele frunzelor bazale la A. sylvestris sunt așezate într-un singur plan, iar la angelica de baltă sunt răsfrânte. Arealul speciei este în continuă restrângere, în România specia fiind întâlnită în numai 50% din locațiile cunoscute. În mlaștina Borşaroş au fost recenzate 32 exemplare în anul 2013, dar în habitatele dens umbrite nu se poate propaga cu succes.

Mesteacănul pitic și reabilitarea habitatului său

Mesteacănul pitic (Betula humilis) este o comoară unică a mlaștinii Borşaroş, unde, cândva trăia cea mai mare populație din țară a acestei specii. Este un relict glaciar, care, cu aspectul lui de arbor minuscul, ne amintește de habitatele tundrelor. Precum toate speciile de mesteacăn, și cel pitic are flori unisexuate: florile mascule se grupează la capătul lujerilor lungi în amenți, cele femele sunt așezate pe lujerii scurți în spicuri mărunte. Poate hibridiza cu mesteacănul comun, hibridul (Betula zimpelli) fiind cunoscut din doar trei mlaștini din țară. Diminuarea rapidă a populației de mesteceni pitici din Borșaroș a fost deja semnalată de botanistul Emil Pop în anii șaizeci: atunci era periclitată mai ales de tăiere. În prezent sunt 20-30 de exemplare în rezervație, majoritatea este greu de observat în vegetația higrofilă de ierburi înalte. Nu suportă nici umbra zălogului, de aceea habitatul mesteacănului pitic se restrânge în continuare. Nu numai mesteacănul pitic, dar și relictele care încă supraviețuiesc în rezervație, preferă mlaștinile alcaline cu sol îmbibat de apă în tot cursul anului, dominate de rogozuri scunde. Deși tufărișul de zălog este și el un habitat valoros, pentru conservarea populațiilor acestor specii, este nevoie de reprimarea vegetației de buruienișuri higrofile și arbustive, și facilitarea extinderii vegetației de mlaștină alcalină. În acest scop în anul 2014 începe reabilitarea treptată a mlaștinii de către custode şi primăria locală. În prima fază se va elimina vegetația ruderalizată (cu urzică și lungurică) prin cosiri repetate, pentru diminuarea surplusului de biomasă. În faza următoare, odată cu reconducerea apei minerale pe suprafața mlaștinii, se vor elimina treptat arbuștii de zălog, cu păstrarea exemplarelor de mesteacăn, salcie și arin. Astfel, speciile tipice de mlaștină deschisă vor avea șansa să recucerească suprafața eliberată de plantele ruderale și arbuști, în următoarele 5-6 ani, asigurând astfel un habitat favorabil speciilor relictare.

POTECA TEMATICĂ: Mlaștina Borșaroș – Vízkert (Grădina apei)
Această poteca tematică pornește din spatele izvorului de apă minerală (fântâna András Pista), și trece pe lângă cele mai importante specii şi habitate din rezervaţie întorcându-se la punctul inițial. Traseul propriu-zis conține un podeţ suspendat (ca şi în cazul Tinovului Mohoş). Pe parcursul traseului sunt amplasate 4 panouri informative cuprinzând imagini şi explicaţii care prezintă speciile şi habitatele protejate din rezervaţie.

ACCES:
Accesul este posibil de pe drumul județean E574 sau de pe drumul naţional E578 care fragmentează atât comuna Sâncrăieni cât și Băile Borșaroș, la numai 25 km de Băile Tuşnad şi la 8 km de Miercurea-Ciuc.

Mlaștina Borșaroș, Sâncrăieni (655 m) – potecă tematică
Lungimea traseului: 150 m
Timpul petrecut la mlaștină: depinde de turist/grup, de obicei 20-30 de minute